Lanțul amintirilor. 20 de ani cu trenul și gara-n care mama nu doarme niciodată.

Actualizată în: 16 nov.


- Bună seara, domnișoară! Încotro? mă întreabă controlorul încă de la urcarea în vagon.


Am urcat repede, doar să știu că nu pleacă trenul fără mine. Nu mai știam pe ce loc și în ce vagon ar trebui să fiu, așa că îi întind biletul și îi spun că merg spre Arad.


Vagonul e mai mult de jumătate gol. Îmi aleg primul loc în dreapta, după ușă, la colț. Mă simt mai bine în locurile înghesuite și ascunse, lângă perete. Îmi pun în căști un podcast de la contrasens și mă bucur că, după un an, reușesc să merg în sfârșit cu trenul, chiar și pentru o deplasare de numai o zi.



Am început să merg cu trenul de când aveam 2 ani, împreună cu mama, și am continuat să o facem timp de 20 de ani, de două ori pe an, la Prahova, la tratament pentru astmul meu bronșic și alte probleme. De fiecare dată luam trenul de la Ciucea, la fel cum l-am luat și eu azi. Insistam să mă ducă să văd valea înainte să urcăm în tren, să fac broscuțe pe apă, și aproape de fiecare dată când aveam timp, o făcea.


Avea 30 de ani, un copil și un geamantan mare după ea. Era și este o femeie foarte frumoasă, și mă uitam la ea ca la o eroină. Mă ținea strâns cu o mână, și cu cealaltă le întindea geamantul sau rucsacele altor pasageri urcați în vagon, care o ajutau. Vedeam urcarea aceasta ca pe un ritual, sau ca pe un test, pe care dacă îl treceam, și călcam cu grijă pe scările vechi de fier și o ascultam pe mama, puteam să trec la nivelul următor: călătoria. Dacă urcam eu în tren înaintea ei, o strigam speriată din ușă, de teamă să nu plece trenul fără ea. Văzusem de câteva ori persoane care alergau după tren și întindeau mâinile înspre cei care erau deja în vagon și mi-a rămas în minte imaginea. La fel și cadrul în care se pierd frații din filmul indian "Lanțul amintirilor" *.


Mergeam cu mama de mână pe coridorul vagonului și ne uitam pe geamurile compartimentelor. Era întuneric afară, călătoream noaptea. Îmi spunea mama că ar fi bine să putem sta într-un compartiment în care e lumina stinsă pentru că oamenii dorm și am putea să dormim și noi, dar nu intram peste ei, așa că se uita după chipurile oamenilor din celelalte compartimente, și căuta să fie și o banchetă liberă, pentru că știa că urmează să-i adoarmă puiul. Era și mai bine dacă mai era încă o femeie matură sau cineva care să îi inspire încredere. Obișnuia să se așeze lângă geam, cu fața înspre locomotivă, pentru că amândouă avem rău de mișcare. Urca geamantanul pe suportul de deasupra locurilor și răsufla "No, acuma începe..".


Eram încă mică și abia învățasem să număr. Părinții mei creșteau porci în Marin și îi vindeau la piață sau în sat înainte de Crăciun. Tatăl meu plecase cu ceva vreme înainte în Franța și de acolo învățase câte ceva despre înființarea unei ferme. Când au adus gratii sub porci, pentru a nu fi nevoiți să curețe zilnic, a fost o inovație. Și-au luat moară electrică acasă, unde măcinau cerealele în timp ce ascultau EuropaFm. Nu uit nici azi. Unde a fost moara acum e o bucătărie. Au dat faliment odată cu începuturile pestei porcine, au fost nevoiți să vândă tot urgent, au pierdut o grămadă de bani și au rămas și cu porci nevânduți și cu prea multe cereale cumpărate. Kilul de porc ajunsese să fie mai ieftin decât kilul de cereale. Au dat și pe gratis.


Pentru o femeie tânără cu un copil bolnav, o casă în construcție, o situație familială care începerea să se complice și fără bani la momentul respectiv, deplasarea cu mine la tratament mă gândesc că reprezenta ieșirea anului. Am văzut toamna trecută un film de Vlad Petri de la început de 2000, într-o călătorie cu trenul prin țară, și mi-a reactualizat multe aminitiri din perioada respectivă. Imagini, nu discuții, pentru că eram prea mică să înțeleg problemele din realitatea în care trăiam. Țin minte vânzătorii ambulanți, bătrânele care mergeau cu plasele de rafie la București, navetiștii, cerșetorii, delegații, și în special controlorii, față de care aveam mixed feelings uneori. De la o anumită vârstă mama trebuia să îmi cumpere bilet, dar în perioada în care stătea prost cu banii nu își permitea, așa că atunci când eram întrebată de controlor câți ani am, încercam să fac calcule în cap să spun că sunt mai mică, dar nu întotdeauna calculam bine, așa că el râdea, și pleca mai departe.


În gara din Ploiești așteptam cu orele, încât devenise pentru amândouă cel mai teribil moment din toată călătoria - ca un examen final. Era încă întuneric, răsărea soarele abia când ajungeam în Slănic, iar gara de Nord din Ploiești era un loc pe care eu l-am asociat multă vreme cu bărbați neplăcuți de care mă temeam. Mama mă așeza pe o bancă în interior, îmi punea geanta sub picioare și mă ținea în brațe să nu îmi fie frig. Încercam să îmi continui somnul cu ticăitul ceasului automat pe fundal, și cu vocea femeii care anunța trenurile. Mama nu dormea niciodată în Ploiești.


Acum trei ani am ajuns pentru prima dată singură acolo, în drum spre un festival de dansuri latino în oraș. A fost un moment puternic pentru mine și am retrăit aceeași stare de teamă. Același drum l-am făcut și cu bunicul de câteva ori. În timpul cutremurului din octombrie 2004 eu eram pe tren cu bunicul, veneam dinspre Prahova, acasă. Eu nu îmi amintesc nimic, iar bunicul dormea, nu l-a simțit.


Acum circul cu un tren modern, și mă gândesc nostalgic la compartimentele în care am călătorit toată viața cu mama. Un băiat dintr-un grup de liceeni de pe banca din stânga citește o carte care pare a fi fizică de prin anii 80, cu scheme negre cu roșu. Fata din fața lui, cu două codițe și unghii mov, dă refresh obsesiv feed-ului de Instagram, apoi face o poză în vagon. După ce coboară o mare parte din pasageri, intru în vorbă cu controlorul, care, trecând a patra oară pe lângă mine, face o glumă. E din Ilva, Bistrița-Năsăud, după ce a lucrat câțiva ani la pădure, s-a angajat la CFR, unde lucrează de 30 de ani, că e mai curat și nu e așa periculos, i s-a părut un serviciu bun. E dezamăgit de clasa politică și de scumpirea prețurilor, zice că nu știe cum o să se descurce.

"Înainte puneam bani de-o parte de pe o lună pe alta și mai trăiam, da acuma se gată înainte să înceapă cealaltă lună."


Suntem de acord amândoi că era mai bine cu vagoane compartimentate, că "acuma dacă să descălță unu, miroase în tot vagonu. Nu te poți întinde... Și la drumuri lungi, îi cum îi...".

Iernile zice că sunt cele mai grele, și erau și înainte, din cauza frigului din tren. A plecat dimineață de acasă, și ajunge înapoi mâine seară, dar spune că s-a obișnuit, așa cum e. "Da no, altceva ar fi dincolo.. Și acolo trenurile îs trenuri, condițiile îs condiții, salaru îi salar."


Așa-i, salaru-i salar, dar preturile îs aceleași.

Am coborât în gară în Arad. Mă salută controlorul și mă întreabă când mă întorc, că poate ne întâlnim. Trec pe lângă doi bărbați care se îmbrățișează, pe lângă o mamă cu o fetiță mică de mână, și urc pe scările rulante care nu erau și când avea mama de hămălit genți. Un bărbat cu un picior amputat se reazămă de un perete, un altul doarme pe o bancă și un cuplu împarte un sandwich în gară.



Mersul cu trenul nu mai e cum țineam eu minte, nu mai afli istoria unui om într-o singură călătorie, poveste pe care îi e ușor să o spună pentru că știe că nu te va mai vedea niciodată. "Toți îs cu nasul în telefon", cum zice controlorul, și e liniște. Din când în când mai auzi câte un video scurt scăpat dintr-un telefon, și robotul care anunță stațiile și te îndeamnă să stai cu masca pe față.

Cu toate acestea, trag după mine un geamantan prin gară, iar trenul rămâne mijlocul meu preferat de transport.


*Lanțul amintirilor / org. Yaadon Ki Baaraat, regia Nasir Hussain, 1973, India

31 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate