”Am ajutat-o noi pe biata maică, dar și așa i-o fost greu”

Actualizată în: Mart. 2

Fragment de interviu cu dl. Maxim Petru (93).


Valer Simion Cosma - Din ce știu eu, în vremurile alea femeile trebuiau să facă haine pentru a îmbrăca toată casa, toți bărbații. Cum s-a descurcat mama dumneavoastră, fără nicio fată, cu șase băieți și un bărbat de îmbrăcat?

Dl. Maxim - Greu. Greu s-o descurcat și de multe ori ne spunea: ”Ei”, zice, ”că n-am avut noroc să-mi trăiască fata meʼ, să am și eu un ajutor.” Dʼapăi, ne-o pus pe noi la lucru. Și pe mine și pe cel mai mare, care-o murit în armată. Ne-o pus la melițat cânepă. Fratele ăla mai mare o și tors când era de școală, prin clasele 3-4, l-o învățat maică-mea și cu bunica, cu maica luʼ maica, să toarcă. (...) Deci am făcut noi, am suplinit noi, băieții, locul fetelor, într-o măsură careva, nu întru totul. Și eu am melițat. Todor, după mine, nu s-o băgat. N-o vrut. Apoi am făcut mâncare, am făcut pâine când am fost mare.

Eu am fost ucenic la cizmărie, la pantofărie în Crasna și am lucrat trei ani acasă, după ce am terminat cu ucenicia, înainte de a merge în armată. Acuma ceilalți frați mergeau la sapă. Cel mare era în armată, în război (al 2-lea Război Mondial), noi ceilalți eram pe-acasă și eu fiind tot acasă, cu meseria mea, mă ruga maică-mea să fac eu mâncare, că mergea și ea la sapă. Făceam mâncare, după aia am început să fac și pâine, s-o frământ și s-o bag în cuptor, dar prima dată m-o ajutat bunicuța, că o stat și ea cu noi ultimii 3-4 ani. M-o ajutat să o pun pe lopată, că nu știem cum s-o strâng. Dar pâinea se scăfăle pe timpul ăla, era techeneauă, covată din aceia mică, să spăla vase în ea, nu era cât ciupa. Ciupa-i mare. Nu era vase și cu techeneaua ceia o scutura, o scăfălea, așa zice, puneʼ fărină pe ea, să nu să lipească și o tăt scutura și se tăt întorcea aluatul și când era bine, bine lipit așa, atunci să pune pă lopată și eu zup cu ea în cuptor. Deci, bunica mi-o pregătit prima dată și poate a doua dată când am copt. Noʼ, și-apăi am suplinit noi locul fetelor, dacă nu ne-o trăit sora și o am ajutat noi pe biata maică, dar și așa i-o fost greu, vai de mine!

Trebuie să facă de Paște, la toți copiii, șase copii care am rămas în viață (din 9) cămașă nouă, că așă să făceʼ. No, daʼ păi pentru aceia trebuie prelucrată cânepa, după aia toarsă, după aia albite firele alea, țesută, albită pânza și după aia dusă la croitor să le croiască și să le coasă. Noi aveam aciie o croitoreasă, în vecini, pă timpul ala, femeia luʼ Mihai Urzîchii, dar nu mai e nimeni din familia lor aci, numa casa veche-i aci și-o cămară.

- Și o reușit în fiecare an să vă facă cămașă? - Da. Și ne puneʼ nasturi de aceia de piatră, așa, colorați albastru, roșii. Ai,ce ne bucuram de ăia! Astăzi nu se bucură copiii cum că-i cumpără mașinuță sau nu știu ce jucării din astea moderne. Să fi avută noi una din asta, tulai Doamneʼ, că n-am fi putută dormi de dragul ei.



Fragmentul face parte dintr-un interviu cu domnul Petru Maxim (93 de ani) din Marin, comuna Crasna, județul Sălaj, realizat în cadrul cercetărilor de teren derulate în calitate de cercetător la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă - Zalău.

Fost cizmar, învățător, profesor de biologie și director al școlii din sat, domnul Petru Maxim este un povestitor de primă mână, cu o poveste de viață fascinantă care traversează trei sferturi din secolul al 20-lea și aproape un sfert din secolul curent. Genul de interlocutor cu care dacă ai norocul să stai de vorbă, nu doar că afli o droaie de informații și povești despre timpurile trecute, ci și amănunte și observații care adaugă nuanțe importante înțelegerii lumilor și vieților de ieri, deschizând cercetarea de teren către direcții nebănuite la descălecarea în sat. Ca și în alte cazuri, mai vechi sau mai recente, mă simt un mare norocos că am avut norocul să-l întâlnesc și să stăm de vorbă.




interviu realizat de Valer Simion Cosma cu Petru Maxim

fotografie - Patricia Marina Toma

sat Marin, jud. Sălaj

244 afișare0 comentariu