„Fiecare-n casa lui îi mai tare.” - Casa Bătrânească de la Valcău de Sus

Actualizată în: Iul. 21


Vorbim mult despre ideea de „case vii” când ne referim la casele țărănești încă în picioare, dar nu tot timpul le vizualizăm/imaginăm la fel. Eu, când mă gândesc la o casă vie, îmi proiectez în minte imaginea gospodăriei bunicilor mei, peste care au trecut ani plini de trudă a celor care-o locuiau și o însuflețeau. Au apărut elemente noi, iar altele vechi au dispărut, dar amprenta lor este prezentă peste tot. Am avut un sentiment puternic de deja-vu în momentul când, ieșind din una din camerele casei Niculaii Surului și dând la o parte perdeaua de dantelă, am auzit ciripitul puternic al unei rândunici care zbura spre cuibul ei din poiată (semn că încă se mai țin vaci în gospodărie). Cred că este una dintre cele mai puternice senzații care mă duce cu 20 de ani în urmă. Starea aceasta m-a urmărit mult timp în gospodăria lui Ionică, actualul proprietar.



L-am sunat cu o seară înainte pentru a programa întâlnirea. Ziua următoare, pe caniculă, la prânz, ne-a întâmpinat lângă pod în mijlocul satului pentru a ne conduce spre casa pe care urma să o fotografiez.


Casa e amplasată în așa fel încât, odată intrat pe roșteiul de lemn, pe sub coroana unui cireș înalt, ai impresia că ești undeva la margine de sat, și foarte, foarte departe în timp și spațiu de agitația de zi cu zi. Se deschide o curte îngustă, intimă, fără ieșire la stradă, în care se plimbă câțiva pui, înconjurată de-o parte și de alta de grădină. Peretele lateral al casei văruite mnierău (albastru) și acoperită cu țiglă veche (ciripuri) se zărește de departe printre frunzele verzi. E amplasată pe partea stângă de-a lungul curții, iar mai în față, pe partea dreaptă, e un hambar superb cu o ușă verde ștearsă, spre care urci călcând pe doi pietroi mari în loc de scări.








Una dintre slăbiciunile pe care le am când vine vorba de estetica țărănească este lemnul tăiat neregulat, modelat de ploaie, zăpadă, și bătut de soare de-a lungul timpului, care a căpătat o nuanță de gri. Ăsta e lemnul din care sunt făcute gardul de la grădină și roșteiul de la poiată.










O șură din lemn te conduce spre bucătăria de vară și spre casa cu verandă a lui Ionică, ridicată în a doua parte a secolului trecut (aprox. 1980). Exteriorul celor două case este decorat cu o mulțime de flori și cactuși aduși de peste tot din lume. Sorbind împreună o cafea, înconjurată de iederă, Ionică îmi prezintă cele mai deosebite plante, îmi explică soiurile, proveniența și modurile de întreținere, punctând faptul că are o mare pasiune pentru plante și flori. Curtea lui arată acest lucru.



Casa Niculaii Surului (n. 1868), cum îi spunea celui care a construit-o imediat după 1880, supraviețuiește și azi datorită încăpățânării lui Buboi Floare (bunica lui Ionică) de a nu se muta din ea și de a o conserva. Bunica sa a venit din Iaz și a trăit în această casă până în 2004, la vârsta de 90 de ani. ”O-am înmormântat-o în poale și spăcel, laibăr de barșon cu on pic de model, zadie neagră și chischineu în cap.” – declară nepotul.



Crisan Petru & (de fată Buboi) Floare . 1968

„Fiecare-n casa lui îi mai tare, așe zâce bunica”.

De atunci, taxele de demolare și mai apoi nepotul Ionică, au ajutat la păstrarea ei. Casa, cu toate că este amenajată ca un muzeu în interior, are marele avantaj de a fi păstrată într-o gospodărie cu animale, care o însuflețesc - vaci, câini, pisici, găini, curci, pui, rațe. A păstrat mirosul și urmele vieții generațiilor pe care le-a găzduit, iar ele i-au reparat crăpăturile din pereți, i-au întreținut podeaua murluită din pământ și balegă și au încălzit-o în lunile reci. Omul, casa, natura și animalele au trăit în simbioză perfectă.


Unele dintre cele mai frumoase elemente de arhitectură vernaculară - colturile rotunde si peretii în relief

„Casa îi cam din 1890, eu îs a patra generație; o fost a lui Crișan Nicolae, străbunicu meu și Barbura, străbunica. Străbunica o fost opt frați. Bunicu o mai avut două surori și on frate, una îi născută în 1889 și una în 1891 și amândouă s-o născut în casa asta, numa că nu este nicio inscripție undeva. Pă bunicu l-o chemat Crișan Petru, el o prins războiu, el o renovat-o on pic. O fost casă mare pă vremea aia, cu trii camere, că atunci nu pe erau numa casă cu tindă.

Casa asta îi mare, are tărnaț, și di pă tărnaț să intră într-o tindă mare și din tindă să intră în casa mnică și în casa bună, da amândouă îs camere mari. În casa mnică să stătea, acolo puneau războiu.”


în dreapta imaginii - cuptorul din tindă


Îmi place împărțirea asta pe case, în loc de camere. Arată coexistența mai multor generații, a mai multor familii de părinți și copii, trăind sub același acoperiș, fiecare într-o ”casă”.



Perne cusute manual cu motive florale si cearsaf din pânză ornat cu păsări

„Demult încălzeau perinile pă cuptor și să înveleau cu țol de lână, mai târzâu o apărut dricaru din pene. În casa bună să făcea, așe cum îi și aiesta, pat cu horneț (vine di la țuguiet, rădicat). Acolo să mai culcau când erau obosâți. Deasupra, mai sus, erau pusă scânduri, iară păstă ele lipideauă faine și apoi perini multe. Ala așe era făcut tot timpu, patu ala, în casa bună. Perinile să mai coboreau și jos când să puneau în pat. Zâcea mama că dacă fata era bogată trăbuie să aibă 12 perini, d-apoi să mai măritau și cu 8, și lipideauă cu alesătură sau fără alesătură. Lada de zestre îi a străbunicii, da i-o dat-o bunicii zestre, îi ladă de Preoteasă.


Lada de zestre din Preuteasa, cu simbol în cruce

În tindă mai stăteau vara și tăt acolo coceau pâine, iară iarna stăteau în casa mnică. Pă jos îi lut, să liptea des, o dată, de două ori pă săptămână. În meștergrinda asta să băga urzoii; are gaura rămasă și înt-on loc o ars di la lompă. Când urzea, cobora loampa cu on cârlig, da dacă o lăsai mai sus aprinsă, să aprindea grinda. Să împodobea de Crăciun cu hârtie creponată.

Casa o fost acoperită cu șindilă și n-o țânut, u-o dat bătrânu jos și u-o acoperit cu ciripuri, că s-o înființat ciripăria di la Nușfalău, și de acolo o adus ciripuri de ciment și apoi i-am pus țiglă.”




Buboi Floare (n. 21 martie 1914), din Iaz, s-a căsătorit (cu Crișan Petru) îmbrăcată în spăcelul pe care Ionică mi-l prezintă. Din el, originale au mai rămas doar mânecile pe care ea le-a păstrat cu grijă în lada de zestre, și pe care nepotul le-a completat mai apoi cu diferența de pânză, pentru a putea fi purtat ca piesă întreagă.


„Cu cojocu ala de-acolo, cu ala s-o măritat. Încă n-o avut șaișpe ani și bunicu-o avut șeptișpe. Și mama o avut multe lucruri. Costumele astea, majoritatea-s a lu mama. Tot ce-i aici îi păstrat din familie, foarte puține avem lucruri primite. Erau spăcele cu golond, bunica numa din-alea purta, cu golond. Da mama o avut altfel, să cheamă cu ptieptar, tietie, cu nasturi. Bunica zâce când o fost ie tânără n-o fost moda așe. Costumele bărbătești nu s-o păstrat.

Părinții lui Ionică la nunta lor. 1960

Ea o fost orfană de război, mama ei o murit când o avut ie doi ani, că era epidemie de holeră și tata ei o murit în război. Pă ie u-o crescut o bunică și n-o știut dacă a avea bani să-i cumpere lădoi când s-a mărita, și i-o păstrat lada lui mă-sa.

Părinții lui Ionică.1968

Mama mea o avut lădoi când s-o măritat.”








Coase. Ar vrea să-și coasă o chimeșe bărbătească, după model, dar nu mai găsește pe cineva care să știe să croiască astfel. „Am poze cu bunicu, da el n-o avut gaci largi. Din 1913 o fost bunicu și bunica din 14. El o fost deac la biserică după ce-o venit din război. Cântăreț la biserică. De-a Surului, așa-i porecla aici, ori de-a Deacului. Bunicu (d. 1977) o fost Petru și bunica o murit la Sânt Petru. El o luptat în război și cred io c-o rămas afectat după. De inimă o murit.”




Se încheie mica evadare din cotidian cu speranța că ne vom întoarce curând să petrecem cel puțin o noapte aici, în casa construită de Niculaie Surului cu aproape un secol și jumătate în urmă, în mijlocul naturii și printre animale domestice. Așa ar trebui să arate turismul rural sustenabil, cu case țărănești în mijlocul/înconjurate de gospodării și viață.








Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, în parteneriat cu Asociația Sinaptica - București, implementează proiectul cultural „Traseele Caselor Tradiționale Sălăjene” co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.



674 afișare0 comentariu