Casa Feliciei Florii Rusoii din Valcău de Jos

Actualizată în: Iul. 30


Felicia Sabău, proprietara casei

Felicia Sabău denumește pasiunea pentru folclor și pentru casele țărănești ca pe ”o boală” în cel mai bun sens al cuvântului - ca fiind ceva de care nu poate să scape și care îi ocupă timpul și mintea. Dacă e să mă întrebați pe mine, nici nu cred că ar vrea să scape, pentru că, împreună cu soțul său, au deja trei case țărănești, dintre care una relocată și două în curs de relocare. Demersul este unul curajos și de apreciat, dar mai ales costisitor, știind din propria experiență ce presupune restaurarea și întreținerea unei case țărănești.


Din păcate, când vine vorba de restaurare, cel mai greu este să găsești meșteri, în special în zona rurală – paradoxal, stiu. E trist că tinerii pasionați de construcții se îndreaptă înspre noul val la modă de polistiren, inox, BCA și tuia, motivați de cererea mare și de ușurința cu care, din câte observ, se poate intra pe piață, dar mai ales de beneficiile financiare rapide. În același timp, domeniul restaurării are un deficit major de meșteri restauratori (domeniu care, între noi fie vorba, poate să aducă aceleași beneficii, dar cu un plus și mai mare de satisfacție), și nu pot să nu mă gândesc cât de mult este nevoie, totuși, de educație artistică și estetică în instituțiile de învățământ de profil și nu numai. Este genul de meserie în care trebuie să lucrezi și să înveți mult pentru a deveni ”maestru”, și poate acest lucru îi sperie pe tinerii entuziaști, împreună cu abordarea generală, foarte greșită, de respingere și catalogare a vechiului ca fiind urât și dorința asta obsedantă de a dărâma și a reconstrui.

În timp ce un boldozer dărâmă o casă sau se mai pune-o tablă și-un termopan, se militează și pentru păstrarea imaginii unei societăți conservatoare atunci când vine vorba de dragostea pentru tradiții și patrimoniu. Articolul lui Ghenciulescu explică foarte bine fenomenul – citeste aici


Avantajul familiei Sabău a constat tocmai îndemânarea și cunoștințele soțului, cu toate că nu este restaurator acreditat. Odată cumpărată casa, aceasta a trebuit să fie demontată bucată cu bucată, grindă cu grindă, fereastră cu fereastră, numerotată, transportată la noua locație, reasamblată cu mare atenție și acoperită cu ciripurile originale. În cazul casei Florii Rusoii, până și pământul cu care a fost inițial tencuită a fost pus de-o parte și reutilizat după relocare. Îmi amintesc că povesteam cu Valer despre importanța reciclării materialelor de construcții în trecut (lemnul, pământul de la casa dărâmată erau întotdeauna refolosite într-un mod organic în noua construcție), complet contrar zilelor noastre.


„ Cel care a cumpărat-o de la niște bătrâni din sat își făcuse una nouă lângă ea, și pe asta voiau să o demoleze. Am cumpărat casa cu o mie de euro și soțu i-o mai lucrat ceva la casa nouă. De demontat și montat, și construit din nou aici unde este, s-a ocupat soțul cu echipa lui. Am mai avut on unchi, frate cu soacra, mai bătrân și priceput, și și el o fost câteva zâle: cu el am bătut lemnu. La acoperit o fost vecinii di pă uliță, tăți o vinit, s-o făcut clacă și le-am dat mâncare. La fundație am lucrat noi în familie, cu fetile; piatra o-am adus tătă di la casa unde o fost. Piatra o-am pus una lângă alta, pă lângă fir. Pământu care o fost în pereții casei l-am adus tăt, și după trii săptămâni l-am cernut, și ala l-o amestecat cu ceva nisip și apă și cu ala, puneam on rând de piatră și on rând de pământ de-ala. Tăt pământu care o fost în casă o fost cernut, amestecat cu paie, turmătă și niște nisip și ala tăt s-o pus în pereți. Casa asta îi făcută cu tăt ce o fost acolo. Păreții s-o făcut cu mâna, fiind bârnile foarte bine așezate. Casa îi din bârne și între bârne îi pământ bătut.” - Felicia


Casa asta s-a făcut cu oameni, și asta îmi place – cu unchiul cunoscător, cu colegii soțului, cu Felicia care a cernut pământul. A fost un efort comun care a unit mai multe generații. La fel este și casa, acum. Adăpostește urme ale mai multor vieți – banca si lada vechilor proprietari, paturile și masa din Valcău de Jos, lădoiu din Valcău de Sus, scaunele din Sâg și Fizeș, piesele vestimentare si oalele bunicii, cuptorul bunicului, sumane si haine de pânză ale țăranilor secolului trecut, ș.a.m.d.



Valcău de Jos este peste deal de Marin, satul meu, dar cu toate că sunt doar 5 kilometri, faci vreo 20-30 de minute cu mașina din cauza drumului județean neasfaltat, în funcție de cât te grăbești și ce mașină ai. Partea bună e că peisajul e atât de frumos în orice moment al zilei ai trece pe acolo, încât ai timp să îl admiri chiar și de la volan. De la Colțu Pojarului (după denumirea locală – un copac înalt din vârful dealului, care marchează marginea pădurii) pădurea însoțește o porțiune de drum pe partea stângă, iar pe dreapta e pășune deasupra Ratoveiului, un cătun între cele două sate (Marin și Valcău), cătun despre care se vorbește mult în poveștile bătrânilor din Marin pentru că aveau relații strânse cu locuitorii de peste deal, care erau mai numeroși decât acum. Se termină pădurea și zărești Fizeșul și munții în depărtare, iar în vale, la capătul drumului pietruit, e Valcăul. Casa Florii Rusoii e poziționată pe o uliță lăturalnică, aproape de centru, cu deschidere către câmpie și pădure, chiar în spatele casei proprietarilor, încât accesul se poate face ori prin curtea lor, ori pe a doua uliță ce te conduce chiar în fața casei.


Am văzut pentru prima dată casa în toamna anului trecut, când proprietarii au chemat lumea din sat și din satele vecine la dripeliște – un danț de inaugurare a casei, care se făcea și în trecut în fiecare casă sau șură nou construită, pentru ca prin dans să se bătucească pământul de pe jos, cu atât mai bine cu cât dansul pe la noi, după cum am auzit de la unii etnomuzicologi, ar fi mai arhaic decât în alte zone, presupunând un fel de sărit în sus, specific, tot așa cum și la Maramureș este tropotita. Casa, construită aprox. la 1930, cu două încăperi (casa mare și casa de sărbătoare) și talpă/tărnaț, este acum amenajată ca muzeu și este destinată în principal găzduirii de evenimente cu caracter folcloric sau înregistrării de videoclipuri de muzică populară.



M-am bucurat că am avut ocazia să revin într-un cadru și timp mai puțin festiv, în care să avem puțin răgaz și să o iau pe Felicia la povești, drept dovadă am stat de vorbă două ore, în care ne-a povestit despre pasiunea pentru folclor, despre casa bunicii și viața bunicilor săi, despre casele care urmează să fie relocate și despre plante de leac.




Felicia - Casa bunicilor o fost demolată recent, amu-s vreo 3 ani, și am suferit foarte mult. Nici n-am mai putut să merg să văd locul, la Preuteasa. Era o casă foarte faină, era unicat, n-am mai întâlnit asemenea geamuri cum erau la casa bunicilor. Erau niște romburi pă tăt păretile, era foarte interesant.


Eu - Ca un fel de veranda?


- Ca un fel de verandă era, exact. Și avea foarte multă lumină. Era un pat mare în care dormeau vreo șapte, opt, făcut din scânduri, pă capre dă lemn. Erau ca un fel de paturi atașate, ziua-l băga sub pat și sara-l scotea și avea un crăcan și-l prindea c-un fier între două lețuri. Ce am putut am salvat, foarte puțin am reușit – o grindă, câteva pahare, câteva oale, o zadie de-a lui bunica... Era un pomițar mare cu pomițe altoite acolo.


Flavia (fiica) - Acolo lângă părău?


- Da.



- Ați lucrat cu cineva care a mai relocat sau restaurat case de lemn și pământ?


- Soțul fiind în construcții, face casă de la A la Z, are habar despre cum ar trebui făcută o construcție care să țină. Și am un unchi care m-a ajutat, mai în vârstă, pensionar. El aproape în fiecare zi în care s-o lucrat o fost cu mine. O participat și la alte case când s-o construit, fiind tânăr și-n putere a mai fost chemat. După ce am luat pămâtul jos și o rămas numa lemnul, am făcut un X pe bârne și le-am numerotat, și când le-am adus acasă le-am pus separat – asta-i fața, ăsta-i spatele, și foarte mult ne-o ajutat pozele.


- Văd că e mai înaltă, e pusă pe piatră.


- Da, pe piatra ei. Exact așa cum o fost, dar de-a lungul anilor casele astea parcă să-ngropă-n pământ. Am mai luat o casă de la Valcău de Sus, am și adus-o și urmează să o punem. Era o casă în Valcău, zice că era singura, Casa Ilenii Birănoii* care tătă lume știe de casa aia și pă aia vrem s-o redăm. Ne-o desenat-o soacra. Casa de la Valcău de Sus era acoperită cu țiglă, noi o facem cu paie sau stuf, cum era asta de aici, și la fundație mi-o zîs socra că era peste piatră un gărduleț împletit din nuiele. Am comandat nadă de la un bătrân din Cehei, dacă reușește s-o taie. Acuma să vedem. Lucrăm cu echipa soțului. (În timpul relocării primei case) el merea la lucru până la 7 jumate, 8 și până la 10 jumate era pă casă. Io o lună de zîle am tot cernut pământu. Geamurile o fost tot a casei, inclusiv și perdeluțele. Ștergura aia cu iconă îi de la casa bunicilor, și dintre farfuriile alea adânci de pământ. Ștergura îi de la mami.



- Despre cine o stat înainte în casa asta ce știți?


- Săute Ioan o fost proprietarul. Am stat de vorbă cu preotul care o prins-o (în viață) pă bunicuța care stătea în casă și îmi povestea cum era talpa poziționată spre soare și de câte ori trecea o vedea, parcă, cum îi mângâie fața ridată, soarele. Cred că îi plăcea să steie pă talpă. Tare o întreținut casa, n-o lăsat-o în paragină cât o trăit ie.

Am mai luat o casă dă la Iaz, da cumva o să le restrângem ca să punem și-o șură și să facem ca o gospodărie. Sperăm că până în 2022 -2023 să fie finalizate.


- Vă gândiți ca apoi să aduceți mai multe?


- Ideea-i să salvăm cât mai multe case și în ideea în care aș găsi în satele din apropiere, aș lua și cu teren.


„Am întins cumpăna pe pământ ca pe-un om care-o murit”

- Ce-mi puteți spune despre fântâna din curte?


- Cumpăna se vede că-i veche. Noi, spre rușinea noastră am cumpărat o casă cu talpă care era degradată și am demolat-o. Poate dacă aveam gândurile de acuma… măcar dacă rămânea fundația și ridicam alta.


- De lemn sau de voioage era?


- De lemn, dar avea ceva perete interior care era de voioagă. Avea fântâna în curte, din piatră zidită, și-acuma-i tot acolo. (la o vreme după demolare) am luat cumpăna jos, am întins-o ca pe-un om care o murit, o parte care s-o rupt o recondiționat-o Florin (soțul) și-o zis ”hai să-i facem o fântână!” (la casa relocată). Așa m-am gândit: să sap în ea și să pun pana vinului, că nu este apă-n ie.



Asocierea cumpenei vechi, tăiată de la locul ei și întinsă pe jos ”ca pe-un om care-o murit”, n-are cum să nu-ți provoace o senzație, o reacție. Am și vizualizat un om cândva înalt și puternic, pus la pâmânt de vreme, și mi-a rămas în minte ca una dintre cele mai puternice afirmații. Felicia are un dar de a vorbi și de a da viață lucrurilor și poveștilor pe care ți le spune, de parc-ar fi aievea.



Bunicii lui Florin

- La casa bunicilor lui Florin era o sobă mult mai mare cu un cuptor tot așa în casă, și o vrut s-o redeie, dar n-o avut chiar atâta spațiu. Casa asta o fost cândva cu două intrări. Unde-i geamu acolo (arătând spre intrare) erau două uși, una dîncoace dă perete și-una dîncolo dă perete. O zis fata bătrânei (fostei proprietare) că mai demult stăteau două familii în casă și ie o avut cred că șapte copii, erau probabil că bătrâni într-o casă (cameră) și tinerii în alta. În timp, o zis că din cauza frigului, o închis ușa aia și o făcut alta aci, între camere. O tanti bătrână mi-o povestit că o fost la dripeliște la casa asta, și din spusele ei, într-o casă era bulgăros și tătă lume voia și joce în cealaltă casă, unde era mai drept.



- Ce planuri aveți legat de casa asta, sau de cele trei?


- Deocamdată ce ne dorim e să salvăm cât mai multe. Nu e o chestie de-a face bani. Multă lume zice că io lucru și-n loc și fac bani, io bag banii-n vechituri, și-atunce io le spui că io lucrez da nu lucrez pentru bani, lucrez pentru fericirea mea. Când vin aci-n casă și mă-ntind acole-n pat, și mă gândesc la tăte lucrurile care-o fost cusute, la fiecare poveste din casă, cât s-o făcut cipca la câte povești i-o fi trecut la femeie ceie pân cap.


Casa Strâgoiului

”... lavița asta și lada de-acolo îs cumpărate dân casa de la Iaz. Îi mai deosebită un pic că are o poveste aparte. Are ceva design mai deosebit la lemn, îi lucrat un pic, sculptat, îi altceva. Îi Casa Strâgoiului. O fost o familie de tineri care aveau trei copii, și într-o sară, pă drum, doi băieți l-o omorât pă tata copiilor. O avut ceva altercații, i-o dat în cap ce știu cu ce, ș-o murit. O rămas familia, animalele, caii. Avea un sin (spațiu de lemn pentru depozitat fânul, ca un hambar) foarte mare, așa ca de boieri. El, zice lume, că să-ntorcea noaptea acasă și dădea la cai, îi duce pă câmp, vine cu loitrașu plin dă iarbă,caii cică erau tăți spumă cum lucra noaptea cu ii. Altă dată vinea și lua fata în brață și merea pă hotar și nevasta fujea după el și strâga: „ Lasă fata jos! ” Tăt așe, câtva timp... și mama fetii s-o dus la popa din sat și i-o spus și s-o dus naoptea și l-o dezgropat și zâcea că stătea p-o parte și cu mâna su cap. I-o băgat ai pă gură și l-o întors cu fața în jos și după ace n-o mai vinit.”



Plantele de leac ale bunicului

Felicia - Bunicu o luptat în Al Doilea Război Mondial și a fost ținut prizonier la ruși. (…) Căuta-n cărți și bunica și bunicul, da știu că nu mă lăsau să pun mâna pă ele. Nu erau cărți de joc, n-am mai văzut așa. Bunicu aduna foarte multe plante, în tinda lui era o laviță cât perete, pe care erau ziară și plante întinse, de sezon. Avea de exemplu o buruiană, crețușcă, pentru copiii care făceau pipi-n pat. Avea pentru potență la bărbați, pentru vacă să umble după taur, îi zicea el groștioreauă, o plană cu floricele mici roșii și o punea în abrac la vacă. Făcea și tincturi pentru bube, cu sunt ”bubele de fapt” sau ”bube spurcate”. Pe un părău era o buruiană lată care să-ntinde pă piatră, verde, astea erau pentru ”bube spurcate”. Mă trimitea pă părăuță și-i aduc ”burene dă vine” pentru când vinea cineva cu piciorul sucit sau umflat, și făcea o infuzie dă cimbru dă câmp și burene dă vene, care să-ntind, au niște ramuri, că dacă tragi de una vine o grămadă întreagă, dar nu-s neapărat pă lângă râu. Erau în Preuteasa cum urci pă dumbravă, în special pă locurile cu piatră. La spatele casei bunicilor era crețușca, o adus-o el și o plantat-o nu știu de unde.


Eu - Le cunoașteți și dumneavoastră? Mai sunt plantele astea acuma?


- Da, sigur!



Casa, care este acum a Feliciei și a familiei sale, este o casă a memoriei, a nostalgiei, care adăpostește poveștile unor vieți trecute ale oamenilor din satele sălăjene și credințe de care societatea actuală s-a îndepărtat. Felicia reușește să absoarbă toate aceste trăiri, să le ilustreze cu obiecte din acele vieți trecute, și să le exprime cu o naturalețe deosebită, încât fără ea, casa ar rămâne în continuare un muzeu sătesc important, cu o arhitectură specifică zonei, dar ar fi înghețată și lipsită de viața și culoarea pe care Felicia i-o oferă. De fapt, fără Felicia și fără bunicuța cu obrazul brăzdat, care a trăit inițial în casă, și care a îngrijit-o până la moarte, casa nu ar mai fi fost deloc azi un loc de vizitat în Valcău de Jos. A fost scoasă din mediul ei pentru a fi salvată de la dărâmare și uitare, și relocarea sa și a celor care vor urma, într-un viitor complex muzeal de case țărănești, mi se pare un compromis foarte bun (de luat ca exemplu). Privesc acest demers al Feliciei și al familiei sale și ca o reacție la dărâmarea casei bunicilor ei, cu care a avut o legătură puternică. Casa bunicilor a fost dărâmată, dar Felicia îi ține amintirea vie prin casele pe care, cum spune și ea, le salvează.





Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, în parteneriat cu Asociația Sinaptica - București, implementează proiectul cultural „Traseele Caselor Tradiționale Sălăjene” co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.



518 afișare0 comentariu