„Nu mai suntem în putere să ținem vaci”

„Acuma avem 2 capre, că nu mai suntem în putere să ținem vaci. Caprele îs mai ușor de ținut, mănâncă mult mai puțin, dar îs tare stricătoare.” Îmi povestește un bade pe care l-am luat dimineață la ocazie. Avea în brațe o desagă mare de rafie. Mergea la târg la Crasna și la doctor, cu soața lui care ofta din când în când, pe bancheta din spate.



Pentru cei obișnuiți o viață întreagă să țină vaci, momentul în care sunt nevoiți să renunțe la ele e sinonim cu capitularea în fața bătrâneții, cu acceptarea unui grad de neputință. Dar li se pare un chin să trăiască fără animale, nu doar din perspectiva lipsei de ocupație sau a asigurării necesarului de lapte, ci mai ales din nevoia de a se simți încă utili și nu în dependență accentuată de alții. Însă, mai e ceva. Cel mai greu e cu făcutul fânului. Și asta nu doar pentru că ei nu mai pot, ci pentru că în multe sate este imposibil de găsit oameni care să lucreze la fân, contra cost. Nu doar la strânsul fânului e greu de găsit oameni, ci și la alte munci, precum culesul prunelor și merelor. Aseară, preț de câteva minute, o bătrână ieșită în fața porții, cu cârjele după ea, ne-a povestit cum a strâns singură prunele, deși anul trecut s-a jurat că e ultima dată când le adună. Dar nu are cine să o ajute. Pe de o parte, cei în putere lucrează alte munci, au joburi sau sunt plecați la muncă în străinătate. Unii chiar la cules de fructe, dar pe bani mult mai mulți și pentru producție în regim industrial, nu pentru a deservi micile cazane care mai fumegă toamna pe sate sau pentru a fi transformate în dulceață și gem. Muncile astea țin de alte timpuri și nevoi, așa că, judecate prin filtrul rentabilității ies foarte prost. Denotă încăpățânare și lipsă de adaptare la cerințele și rigorile pieței.

Întâlnirea cu ei și poveștile despre capre mi-au amintit de tata, mai ales că recent m-a înștiințat mama că vrea să vândă vaca și să-și cumpere o capră. Nu are cu cine face fân. „Bun sau rău, nu găsește pe nimeni care să vrea să lucreze cu el la fân. Plătit, desigur. Și-atunci la ce să se mai chinuie?” îmi explică mama.


Anul trecut, când s-a pensionat, tata era foarte încântat că o să-și ia din nou vacă. Renunțase la vaci în ultimii ani, pentru că era foarte prins cu serviciul și nu avea timp să se ocupe de ele cum trebuie. Mai ales că noi, copiii, suntem de multă vreme plecați de acasă, iar când mai dăm pe acolo, numa de strâns fân nu prea avem chef. Filozofia lui de viață, pe care mi-a repetat-o de nenumărate ori, spune că e păcat să-ți bați joc de animale. Adică, să ții animale dacă nu ești capabil să ai grijă de ele, să le hrănești cum trebuie, să le faci curat, să vezi de starea lor. Acum pare chitit să renunțe și să se mulțumească cu o capră, care mănâncă mai puțin. Nu am văzut în viața mea o capră în curte la noi. O să fie tare straniu să o văd, dacă chiar o să se concretizeze planul său.


Apoi mi-am amintit de casele de pe sate în care am intrat în ultimii ani și-am dat peste bătrâni care cumpărau, la suprapreț, lapte de la magazin. Asta după ce ani de zile au crescut vaci și vândut lapte. Învățați cu lapte, dar incapabili să mai țină vaci, lipsiți de posibilitatea de a cumpăra de la vreun vecin, ajung să cumpere de la magazin sau așteaptă să le aducă copiii de la oraș, când vin să-i caute. Mi-am amintit că am fost anul trecut într-un mic cătun în care nu mai are nicio vacă. Nicio vacă și niciun copil. Doar câini, pisici, găini și, la cei mai în putere, câte un godalău.



Text: Valer Simion Cosma

Fragment video: Patricia Marina Toma


Marin, Sălaj

august, 2020

479 afișare0 comentariu

Postări recente

Afișează-le pe toate