Despre fotografii pe monumente funerare

Actualizată în: Sept. 10

Mă tem să merg singură în cimitir. La bunicul am mers doar ziua, pe soare, și faptul că merg la el și la Mama Stropii e singurul lucru care mă motivează să merg singură. În alte sate trebuie să fiu foarte aproape de o altă persoană, dacă merg cu Valer trebuie să mă țină de mână să mă simt în siguranță. De regulă ne uităm la fotografiile oamenilor. Căutăm nume și încercăm să identificăm rude, calculăm vârste și căutăm cele mai îndepărtate date de naștere, iar apoi eu încep să îmi creez în minte schițele unei povești de viață pentru fiecare. Mama îmi povestea cum, în liceu la Târnăveni, obișnuia să iasă cu cea mai bună prietenă a ei, Zorica, în cimitir, unde Zori scria poezii. Rămâneau până seara când se plimbau printre morminte și iși alegeau iubiți dintre bărbații tineri din fotografii. Nu le era frică. Sătenii au văzut mișcare în mai multe seri și au venit înarmați cu furci după lăsarea întunericului, să alunge spiritele, iar ele de spaimă s-au ascuns în capelă.


Cred că era a treia oară sau a patra când am venit la Telciu când am cunoscut-o pe moașa. A fost prin zilele în care i-am făcut primele portrete lui Mama Sîie (Nastasia), bunica lui Valer, când a aflat moașa că sunt fotograf. Mama Sîie s-a pregătit frumos pentru fotografie, iar Valer a fost încântat că va avea un portret al bunicii sale. Am putut să-nțeleg că le-au plăcut fotografiile tuturor din casă când am făcut un calendar și am pus o poză cu Mama Sîie la luna decembrie.

Calendarul a fost pus în cui în bucătărie, lângă frigider și tot anul a stat deschis pe decembrie.



Mi-a spus moașa într-o zi, în ianuarie, că i-ar plăcea și ei o fotografie care să rămână, că pe aia o s-o vadă toți de-acuma înainte și să fie făcută acuma, cât e mai tânără și aranjată și poate alege ea, că oricum trebuie să dea comanda de cruce pentru locul de la cimitir și să-i dăm la domnu (care face cruci) să pună direct poza-n ramă, că ”altfel îi când o pune el”.

Am tras fesu-n cap și mi-am luat noile cizme de gumă în picioare și am dat o fugă într-o după amiază mai jos pe uliță, lângă barieră, să fac poza. Am ales împreună ținuta, am schimbat două baticuri, unul roșu și unul negru cu flori albastre, după cum se potrivește mai bine cu tenul și pielea, am tras perdeaua cu flori în geam și am pozat în fața ei - că îmi plăcea mie cum cade lumina din lateral, iar moașa nu voia un perete simplu alb ca fundal.



Am mai făcut fotografii pentru monumente funerare - unele făcute special, dar cele mai multe au ajuns acolo ulterior, pentru că ori se decid oamenii să le pună în timpul vieții, și fiind cea mai recentă ”poză profi” în care o să îi țină minte și nepoții, o aleg, ori o pun rudele mai târziu. Mulți vârstnici nu au fotografii cu ei, sau ce au sunt de pe la nunți, cu alte rude, dar nu portrete individuale. În toamnă îi făcusem o fotografie unei doamne de 92 de ani dintr-un sat din Bistrița-Năsăud, care mi-a spus că e prima sa fotografie în care e singură - mai are una doar de la o nuntă de când era de 20 de ani. (aici)


Azi am repetat ședința foto fără năframă. Era programată de ieri, am discutat despre culorile ținutei, coafură și cadru, și am căzut de-acord pe un sacou negru, o bluză albă, părul prins în coc la spate, și un covor țărănesc în fundal. Moașa l-a rugat pe dl. Constantin să bată două cuie pe ușa de la șură și să agațe covorul. Am fotografiat în fața lui, în lumină naturală, asistată de dl. Constantin care mi-a ținut blenda, Valer care a făcut foto de making of și Mama Sîie care alegea fasole lângă noi.






De mică am crezut în unele superstiții. Când am primit primul aparat foto și începusem să fac cursuri de fotografie la Șimleu, aveam tot felul de idei. Era perioada în care descoperisem rock-ul prin clasa a opta de la niște prieteni cu care mă conversam pe Hi5. Am rugat-o pe o colegă să pozeze pentru mine. Era mohorât, un fel de început de primăvară, atmosfera numai bună pentru ce aveam eu în minte - am improvizat o rochie albă din ceva material și îmi imaginam că o fotografiez în cimitir. A aflat mama de planurile mele și nu m-a lăsat să o fac, că nu am voie să fac poze la morminte că cine știe ce se întâmplă. Îmi aduc vag aminte că explicația ar fi avut legătura cu tulburarea celor morți. Oricum ar fi fost, mi-e frică de cimitire încât am refuzat și să locuiesc în apropierea unuia când trebuia să mă mut la facultate la Cluj.

Având povestea asta în minte, am întrebat-o la final pe Moașa dacă nu e superstițioasă și dacă nu se teme să-și vadă fotografia de pe acum în cimitir. „Nuu! Moartea vine când vrea ea.” mi-arăspuns lejer.


Bunicii și-au ales loc în cimitir și și-au făcut cruce cu mult înainte ca bunicul să ne părăsească, deși atunci nu am prea fost nici eu, nici familia de acord cu asta și nu și-au pus poză. Acum pot să le înțeleg dorința de a-și pregăti locul. Ei discutau mult, cu teamă și groază de momentul în care unul dintre ei va rămâne singur și își făceau promisiuni. Fiecare spera ca celălalt să nu sufere prea mult și voiau să plece împreună. Acum văd tot mai mulți oameni care îsi pregătesc locul și cred că poate avea un scop terapeutic, de a-i ajuta să trăiască mai ușor cu gândul bătrâneții sau al morții de la o anumită vârstă încolo.

„De aci, de pă scări, îmi văd casa.” Mi-a spus râzând un bătrân din Marin care are terasă cu vedere înspre cimitirului de pe dealul celălalt.


Îi văd pe oameni că îi bucură procesul și faptul că au o poză frumoasă care să rămână pe mormânt și să le aducă aminte urmașilor de ei, așa că îmi place să le fac și mă bucură și pe mine.




73 afișare0 comentariu