...și la greu.

Bunicii mei sunt acel cuplu model pentru mine, după aproape 60 de ani de căsătorie bunicul o mai alinta pe bunica "frumoasa mea", "drăguța mea", "floricica mea", iar bunicii numai îi râdeau ochii, zâmbea sfioasă și mândră în același timp, ținând să precizeze de fiecare dată ce bărbat bun are.




Ea era tânără când s-au căsătorit, sunt șase ani între ei. Șapte de fapt. Bunicul tot glumea că are-un an din patru zile și-o făcut de două ori clasa întâi. Nu c-ar fi fost codaș, că și acuma știe mai multă matematică decât mine, și bunica după patru clase mai știe rusă, tabla înmulțirii și citește câteva ore pe zi, în fiecare zi, când rugăciuni, când câte o carte mai deocheată (din punctul ei de vedere) pe care pune mâna din neatenția mea, și după care mai ține trei zile rugăciuni să uite ce-a citit.


O fi fost lumea altfel pe vremea lor, dar și atunci, ca și azi, o astfel de relație era o raritate, așa că mă uit cu mult drag la bunica atunci când îmi amintește de respectul și prietenia dintre ei. Respect despre care se vorbește doar în teorie acum în multe relații. În altele, cuvintele cheie sunt violență domestică și te-ngrozești ce povești auzi.



Acum au îmbătrânit și sunt bolnavi, bunicul e la pat, iar pe bunica o găsesc adesea la căpătâiul lui citind rugăciuni. Sunt zi de zi cu ei, iar grija, iubirea și devotamentul pe care le poartă bunica pentru bunicul sunt incredibile. Pot doar să le fiu recunoscătoare că mi-au arătat că se poate și altfel.



Ei sunt eroii mei.




Fotografii din proiectul în lucru - Oamenii satelor

Marin, 2020

31 afișare0 comentariu

Postări recente

Afișează-le pe toate